INTELLIGENCE MOZAIC

-  decembrie 2016

♦ Echipa lui Donald Trump preconizează « reforma reformei » Bush-Obama în sfera structurilor americane de intelligence; Vladimir Putin şi megalomania puterii; Ambiţii geostrategice ale Iranului : acces direct la Marea Mediterană; China şi războiul împotriva Statului Islamic.

Echipa lui Donald Trump preconizează « reforma reformei »

Bush-Obama în sfera structurilor americane de intelligence

Generalul Michael T. Flynn, noul Consilier prezidenţial pentru Securitate Naţională al SUA, preconizează o reformă profundă a structurilor americane de intelligence, punând sub semnul întrebării două dintre măsurile adoptate în timpul  preşedinţilor George W. Bush şi Barack Obama :

→ gruparea celor 16 agenţii de intelligence sub autoritatea unică a unui Director Naţional pentru Informaţii – DNI, responsabil cu recepţionarea şi diseminarea informaţiilor ;

→ renunţarea la diferenţierile dintre ofiţerii operativi şi analişti, în favoarea aşa-numitelor centre funcţionale.

acxie100

În motivarea demersurilor sale, generalul Michael T. Flynn arată că Directorul Naţional pentru Informaţii are, într-adevăr, capacitatea de a centraliza şi disemina informaţiile, dar nu şi posibilitatea de a interveni în funcţionarea diferitelor agenţii de securitate şi nici, de exemplu, de a destitui un director neprofesionist, incapabil sau corupt.

Pe de altă parte, noul Consilier prezidenţial pentru Securitate Naţională consideră că actualele centre funcţionale excelează în gestionarea unor informaţii operative de moment, cum ar fi localizarea şi lichidarea unui individ oriunde s-ar afla. Dar, afirmă generalul Flynn, dacă Agenţia Centrală de Informaţii răstoarnă guverne aflate în dizgraţia Casei Albe şi dispune, în continuare, de închisori secrete, atunci CIA nu va mai fi capabilă să anticipeze evoluţiile politice şi, cu atât mai puţin, militare pe plan internaţional.

De altfel, Michael T. Flynn era atât de deamăgit de funcţionarea CIA în timpul mandatelor Bush-Obama, încât a încercat – fără succes, însă – să înfiinţeze în cadrul Ministerului Apărării Serviciul de Operaţiuni Clandestine, menit să suplinească unele carenţe ale Agenţiei Centrale de Informaţii.

Sunt unele opinii conform cărora numirea lui Mike Pompeo ca viitor patron al CIA ar fi fost condiţionată de acceptarea abandonării reformelor Bush-Obama şi că, în pofida declaraţiilor sale extremiste (închisori secrete pentru musulmanii şiiţi bănuiţi de terorism, de exemplu !), fostul congresman de Kansas şi ex-căpitan de corvetă va fi un soldat ascultător, dacă vrea să continue în fruntea spionajului american.

De reţinut că, prin « reforma reformei », cele 16 agenţii ale Comunităţii americane de informaţii nu vor mai fi subordonate Directorului Naţional pentru Informaţii, ci doar Consilierului pentru Securitate Naţională, adică generalului Michael T. Flynn, personal.

 

Vladimir Putin şi megalomania puterii

Informaţii vehiculate de experţi apropiaţi serviciilor occidentale de intelligence susţin că, pentru preşedintele Vladimir Putin, obţinerea celui de-al patrulea mandat la Kremlin nu constituie motiv de îngrijorare, şeful statului fiind preocupat de consolidarea « verticalei puterii » şi modificarea Constituţiei, care să-i asigure o prezenţă neîntreruptă cât mai îndelungată în fruntea ţării. Constituţia Federaţiei Ruse stipulează că « preşedintele poate avea cel mult două mandate consecutive », iar liderul de la Kremlin nu mai doreşte o pauză de genul celei din 2008-2012 !

acxie101

În argumentarea respectivei teorii, aceiaşi experţi-analişti invocă următoarele dezvoltări ale scenei politice din Federaţia Rusă :

→ asigurarea unei majorităţi confortabile în Duma de Stat a partidului prezidenţial Rusia Unită care, după alegerile din septembrie 2016, deţine 343 din cele 450 de locuri. Unii observatori independenţi au acuzat nereguli în procesul de votare în anumite regiuni, sau organizarea acestora în perioada vacanţei, pentru a se înregistra o prezenţă scăzută la urne;

→ destituirea guvernatorilor districtelor Yaroslav, Kaliningrad şi Kirov, precum şi a guvernatorului oraşului Sevastopol, acuzaţi de corupţie şi îmbogăţire nejustificată. Toţi cei care au fost numiţi în funcţiile vacante provin din structurile de forţă, îndeosebi din Serviciul Federal de Securitate;

→ demiterea şefului Administraţiei prezidenţiale, Serghei Ivanov, unul dintre cei mai influenţi politicieni proveniţi din grupul silovnikilor de la Sankt Petersburg, şi înlocuirea acestuia cu Anton Viano, un tânăr de 44 ani. De remarcat persistenţa practicilor staliniste, Serghei Ivanov plecând, la cerere (sic !), în funcţia de reprezentant al preşedintelui pentru...mediul înconjurător ;

→ desfiinţarea Serviciului Federal Antidrog şi a Serviciului Federal pentru Migraţii şi preluarea atribuţiunilor acestora de către Ministerul de Interne ;

→ crearea Gărzii Naţionale, cu atribuţii şi puteri discreţionare în menţinerea ordinii publice ;

→ înlocuirea directorului Serviciului de Informaţii Externe (trimis la Căile Ferate !!!) cu Serghei Narîşkin, fost preşedinte al Dumei de Stat. De notat că Serghei Narîşkin e efectuat o vizită oficială în ţara noastră (noiembrie 2015), la invitaţia preşedintelui Senatului României ;

→ reorganizarea Ministerului Apărării şi alocarea de resurse financiare importante înzestrării cu tehnică modernă de luptă.

Se apreciază că asemenea schimbări, îndeosebi în zona structurilor militare şi de intelligence, demonstrează că preşedintele Vladimir Putin anticipează provocări importante pentru Rusia, majoritatea dependente de evoluţia situaţiei internaţionale. De altfel, o analiză sumară a acţiunilor de politică externă ale Kremlinului atestă că, pentru Vladimir Putin şi serviciile secrete ale Federaţiei Ruse, Războiul Rece continuă, iar Moscova încearcă să recupereze măcar o parte din terenul pierdut în 1991.

Disponibilitatea de a schimba prin forţa armelor arhitectura geopolitică a Europei demonstrează că strategia Rusiei de redobândire a statutului deţinut de fosta URSS câştigă tot mai mulţi adepţi pe plan intern, fiind de altfel singurul slogan care mai temperează memulţumirile populaţiei afectate serios de efectele crizei economice.

Într-o asemenea perspectivă sumbră, doar NATO şi UE – cei doi piloni ai securităţii şi democraţiei europene – pot reacţiona eficient şi unitar în faţa ofensivei geopolitice a Kremlinului, care este pregătit să speculeze orice asperităţi transatlantice sau comunitare pentru a-şi atinge scopurile revizioniste.

 

Ambiţii geostrategice ale Iranului : acces direct la Marea Mediterană

Experţi politico-militari francezi susţin că acţiunile Iranului pe frontul siriano-irakian, menite a favoriza interesele Teheranului în Orientul Mijlociu, sunt subsumate unui obiectiv prioritar, respectiv crearea unui coridor strategic, care să lege Iranul de Marea Mediterană.

Pentru atingerea acestui obiectiv, autorităţile de la Teheran urmăresc sporirea influenţei regionale, în detrimentul ţărilor arabo-musulmane aflate sub tutela Arabiei Saudite, dar şi neutralizarea politică a demersurilor provocatoare ale preşedintelui turc, Recep Tayyip Erdoğan, iar metoda pare simplă : susţinerea « la vedere » a actualilor lideri de la Bagdad şi Damasc, paralel cu organizarea unor operaţiuni clandestine în Yemen, Liban şi, posibil, în Bahein.

Preconizatul coridor strategic, considerat vital pentru « crucea şiită » (Irak-Siria-Liban, via Hezbollah) ar trebui să se concretizeze prin construirea unei baze navale iraniene pe coasta siriană, care ar asigura astfel prezenţa permanentă a Marinei iraniene la Marea Mediterană. De reţinut, în context, şi unele informaţii porivit cărora Teheranul intenţionează să înfiinţeze o bază navală şi pe coasta yemenită a Mării Roşii, controlată de rebelii huţi şi partizanii fostului preşedinte Ali Saleh.

acxie102

Pentru reuşita proiectului, Teheanul acordă spijin discret Partidului Muncitorilor din Kurdistan-PKK, încercând astfel să tempereze eventualele intenţii ostile ale Turciei la adresa Iranului şi aliaţilor săi sirieni şi irakieni.

Proiectul doritului coridor este pus sub semnul întrebării de insecuritatea şi fluiditatea situaţiei militare din regiune, agravată şi de ofensiva armatei turce şi a Armatei Siriene Libere, lansată sub deviza « Scutul Eufratului ». Pe de altă parte, americanii încă nu au reacţionat, iar Israelul monitorizează cu preocupare intenţiile Teheranului, care ar putea folosi un asemenea coridor pentru aprovizionarea cu armament a Mişcări şiite Hezbollah.

Analişti ai serviciilor britanice de intelligence opinează că preşedintele Recep Tayyip Erdoğan face un joc dublu în relaţiile cu autorităţile de la Bagdad şi Damasc, intenţiile reale ale liderului turc fiind anihilarea ofensivei PKK şi mai puţin combaterea acţiunilor Statului Islamic. Atitudinea duplicitară a Ankarei este favorizată de poziţia Occidentului, îndeosebi a Germaniei, care ezită să reacţioneze tranşant, având în vedere rolul-cheie al Turciei în gestionarea problemei fluxurilor migratorii.

 

China şi războiul împotriva Statului Islamic

Războiul împotriva Statului Islamic implică, pe lângă actori regionali majori, ansamblul marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, cu excepţia Chinei. Pornind de la această stare de facto, o serie de analişti militari se întreabă dacă autorităţile de la Beijing se vor menţine, în continuare, departe de cazanul irakiano-sirian, încercând să descifreze dedesubturile unei asemenea decizii.

Un prim argumment ţine de linia politică externă a Beijingului, consecventă cunoscutelor principii de neamestec în treburile interne, respectarea independenţei şi suveranităţii, etc., etc. Cu toate acestea, China nu îmbrăţişează soluţia americano-europeană a democraţiei cu orice preţ, pe care o consideră ipocrită, având în vedere sprijinul occidental pentru unele regimuri corupte, cum ar fi cel din Arabia Saudită. Republica Populară Chineză insistă pe necesitatea ajungerii la un compromis, care să evite consecinţele nefaste ale unei revoluţii: dezordine şi haos generalizat.

Conform acestei linii politice, China a evitat, până în prezent, să se implice în vreun fel în lupta împotriva ISIS. Beijingul nu doreşte să irite Arabia Saudită şi Qatar, doi dintre principalii săi furnizori de petrol, inamici declaraţi ai regimului Bashar el-Assad şi susţinători ai grupărilor salafiste.

Reţinerea Chinei este motivată, în opinia noastră, de riscul contaminării populaţiei uigure din Provincia Xinjiang de către jihadismul salafist, chiar dacă musulmanii chinezi nu sunt prioritar în vederile ISIS, aceştia fiind sufişti, care revendică o relaţie directă cu Allah şi fac din Profet un simplu instrument al revelaţiei.

Beijingul nu poate neglija o minoritate de peste 20 milioane de musulmani (circa 50 milioane după alte surse!!!), cu 30.000 de imami şi aproape 25.000 de moschei care, sub influenţa Al Qaida, contestă tot mai accentuat autoritatea Beijingului în Xinjiang. Guvernul central menţine, încă, situaţia sub control, care rămâne mai puţin mediatizată pe plan internaţional în raport cu problema Tibetului.